Toate verile mi le-am petrecut la bunici la tara, undeva la granita dintre Moldova si Ardeal, locul unde mi se spunea „unguroanca”, porecla pe care am purtat-o cu mandrie toata copilaria. O parte din mine a ramas in sat…  sa nu credeti ca vreau sa-mi recuperez vreodata sufletul de acolo…  Mi-e teama insa ca usor-usor alte amintiri se vor sedimenta peste cele din copilaria petrecuta la Bunica Viorica si asta ma face sa disper… Caut flamanda sa pastrez vii serile de vara pe care le petreceam „in drum”, zilele de duminica in care, dupa biserica, aveam voie sa mergem „la Trotus la baie”, jocurile copilariei pe care eu le stiam in maghiara, dar le invatam din nou, pentru ei, in romana. Copil fiind, satul bunicilor mi se parea cel mai frumos si mai bogat sat din toata lumea. Acum, il vad real, un sat sarac cu oameni muncitori, dar care nu au unde sa lucreze, cu copii frumosi, dar maturizati inainte de vreme… De abia acum inteleg de ce doar sambata seara si duminica era plin de copii pe drum: cat eu ma jucam cu papusile, ei erau la padure, la fan sau la prasit… Mi-ar fi placut sa raman cu ideea ca toti copiii din sat au avut o copilarie la fel de fericita ca a mea, dar asta ar insemna sa imi mint sufletul si constiinta. 

In perioada studentiei  trimiteam pachete copiilor din vecini, stiu ca era o mandrie pentru ei sa poarte hainele „pe care ni le-a trimis Mihaela”. Am aflat de curand, ca ani la rand primeau sptamanal dulciuri pe care le cumpara bunica de la birtul din sat si le spunea ca sunt de la mine. Cand parcam masina la poarta ii auzeam cum strigau de departe „O vinit Mihaela!!!”. Cred ca eram cumva pata de culoare care aparea din cand in cand in vietile lor mult prea gri. Dar acum bunica s-a dus, copiii au crescut, altii la fel de sarmani le-au luat locul. Ei insa nu au bunica de imprumut care sa le cumpere dulciuri, iar eu nu mai am bunica mea la care sa merg…

Am crezut ca moartea bunicii va fi acel „adio!” spus satului  copilariei mele… Din fericire n-a fost asa… Si acum se termina povestea trista si incepe partea frumoasa. Parintii mei au casa de vacanta in comuna bunicii mele, dar in alt  sat. Norocul face ca tata, baiat bun ;), e prieten cu primarul. Primar foarte atipic pentru zilele noastre. N-am sa il laud, omul isi face treaba. Am sa o laud insa pe sotia lui, profesoara in comuna, omul care face tot ce ii sta in putere sa ofere copiilor sarmani cate un strop de copilarie frumoasa.

O intamplare pe care mi-a povestit-o vara asta m-a facut sa ma gandesc ca pot sa fiu si eu o mica parte din ceea ce ar putea insemna o amintire frumoasa in copilaria lor. Cu eforturi supraomenesti Cristina, caci ea este doamna invatatoare minune, a reusit sa stranga fonduri sa duca copiii intr-o excursie de o zi intr-o statiune aflata la 50-60 km distanta (da, stiu, si mie mi s-a strans inima cand am aflat cat e de greu sa duci niste copii intr-o excurise pe care noi o facem doar sa bem un suc intr-o seara). Ajunsi la pranz totii copiii au fost dusi la masa la un restaurant de 3 (sau 4) stele. O parte dintre ei s-au asezat la masa, o parte au disparut subit. Dupa o scurta perioada de panica si cautare, Cristina a gasit copiii aliniati in sir indian la baie, fiecare asteptandu-si randul la marea minune: robinetul si dispensorul de sapun cu comanda vocala. Nu, nu erau cu comada vocala, ci, evident, cu senzori, insa copiii erau atat de entuziasmati ca in momentul in care strigau „apa!”, „sapun!” ordinul le era ascultat, incat Cristina a preferat sa lase magia sa pluteasca. Probabil acei copii cred si azi ca s-au spalat la un robinet cu comanda vocala… 

De ce v-am povestit eu toate astea?! Si va multumesc daca ati avut rabdare pana aici. V-am povestit toate astea pentru ca vreau sa va rog sa ma ajutati sa le fac acestor copii o mica bucurie. Am in plan sa organizez cu ei o serie de ateliere de prajiturit. Stim cu totii cat le place copiilor sa fie implicati in astfel de activitati. Si cand vorbim de copii care nu au vazut in viata lor si nu stiu ce sunt acelea stafide, cred ca este de prisos sa va spun ce bucurie le-as aduce. Voi lasa mai jos un cont in care puteti vira ce suma doriti. Banii ii voi folosi pentru transport, achizitionarea de sorturi, ustensile si cadouri pentru copii. Materia prima am primit-o deja de la o persoana care doreste sa ramana anonima.

Pentru inceput am delegat-o pe Cristina sa aleaga 20 de copii din comuna, cei care crede ea ca au cea mai mare nevoie de atentie, dragoste si simpatie… si tot ce le putem noi darui. Am programat atelierul pe data de 14 noiembrie. Cu mandrie spun: comuna Brusturoasa, judetul Bacau, aka locul unde mi-am petrecut eu copilaria, este o comuna europeana cu centru social, biblioteca si asfalt!

Pe pagina de Facebook va voi tine la curent cu tot ce achizitionez si intreprind pentru acest atelier.

Sper si stiu ca imi veti fi alaturi in cel mai indraznet si frumos proiect demarat de mine vreodata.

Contul IBAN: RO67INGB0000999903408091, deschis pe numele Mihaela Sava, sucursala ING Magheru.

 Cont PayPal: [email protected]

Donati si bucurati!

Cu drag, Praji!