Toate verile mi le-am petrecut la bunici la tara, undeva la granita dintre Moldova si Ardeal, locul unde mi se spunea „unguroanca”, porecla pe care am purtat-o cu mandrie toata copilaria. O parte din mine a ramas in sat…  sa nu credeti ca vreau sa-mi recuperez vreodata sufletul de acolo…  Mi-e teama insa ca usor-usor alte amintiri se vor sedimenta peste cele din copilaria petrecuta la Bunica Viorica si asta ma face sa disper… Caut flamanda sa pastrez vii serile de vara pe care le petreceam „in drum”, zilele de duminica in care, dupa biserica, aveam voie sa mergem „la Trotus la baie”, jocurile copilariei pe care eu le stiam in maghiara, dar le invatam din nou, pentru ei, in romana. Copil fiind, satul bunicilor mi se parea cel mai frumos si mai bogat sat din toata lumea. Acum, il vad real, un sat sarac cu oameni muncitori, dar care nu […]