Primii sapte ani de viata i-am petrecut la tara, undeva in Neamt, intr-o curte ingradita de salcami inalti. Am avut o relatie speciala cu salcamii de la poarta, in care ma cocotam si din care priveam agitatia de pe ulita; erau ca un fel de observator social – probabil ca acolo a prins radacini in mine curiozitatea fata de oameni, cuvinte si gesturi. Cand, din observatorul meu vedeam copiii vecinilor pe ulita, hop si eu! Iar cand esti la joaca, foame nu-ti este, se stie! Trebuia sa ii cheme mama pe copii din vecini sau pe verisori ca sa vin de bunavoie la masa. Dar erau niste momente-cheie cand uitam si de joaca si de strategiile mamei pentru ora pranzului si misunam pe langa soba bunicii mai ceva ca matele pe langa grajd, la ora mulsului vacilor. Era acel moment cand o vedeam pe bunica cu scara de lemn in spate si cu traista de gat in luna mai cand nici ciresele timpurii nu apucau sa se parguieasca. Se cocota si ea in salcamii mei parfumati si incepea sa adune ciorchinii dupa prospetime. Acela era momentul cand stiam ca urmeaza un festin: clatite de salcam. Iar asta se intampla cam o data pe an, cam pe acum, in apropierea Rusaliilor. Dupa ce le culegea, ne refugiam in bucataria de vara ca pentru mine sa urmeze suspansul si linsul pe la bot. Stateam si ascultam cuminte sfaraitul florilor din tigaie. Tot procesul avea un pic de magie: „cum stie mamaia sa faca un aluat care sa se inteleaga asa de bine cu florile? “, „de ce mancam flori?“ sau „putem face clatite si din lacramioare?“. Iar toate intrebarile isi gaseau raspunsul cand muscam cu pofta dintr-un desert cu design inteligent: tii de codita si rontai clatita de flori, ceva mai perfect nu putea sa existe.

Asa ca acesta este un desert care imi aminteste de copilarie si de bucuria descoperirii. Varianta pe care v-o propun este o reinterpretare a retetei bunicii, una cu care va puteti surpinde placut apropiatii.